Pentru…voi!

28.12.2011. Astazi, in jurul orei 8 dimineata, am asistat la o nastere. A fost  emotionant. Nu stiam la ce sa ma astept, paseam in necunoscut,  aveam intrebari,   curiozitati. Stateam oarecum cu teama, imi infasuram curajul in jurul umerilor, in timp ce priveam pe fereastra. Sfios, am luat o gura mare de aer in piept, ca atunci cand  urmeaza sa te scufunzi in apele adanci ale ingrijorarii sau poate in piscinele fericirii.  Mi-am spus ca nu e nimic nou. Se intampla in fiecare zi.  Alergam in mintea noastra pentru a gasi puncte de sprijin, obosim si ne asezam adesea pe bancile descurajarii,  ne ridicam din nou dar ne impiedicam de critici,  ne recapatam echilibrul prin incurajari,  bem adesea din apa succesului, iar uneori ramanem uscati in urma esecului, suntem depasiti de situatii, revenim in frunte prin perseverenta, muschii sufletuluii dor,  drumul lung  alimenteaza dorul, trecem linia de sosire epuizati, urcam pe podium sau..nu, traim emotii care ne fac inima sa zboare prin trup , nebuna de atata fericire,  ori intristari care ne pun inima pe ghilotina durerii,  dar,  reusim, invingem fiecare zi.  Revin.  Azi dimineata stiti cine s-a nascut? S-a nascut o noua zi! Are si un nume:  Miercuri.  S-a nascut intr-o saptamana speciala : ultima din an!  Maine voi  asista din nou.  Alta zi. O zi care iti poate fura bucuriile doar daca n-ai un curcubeu in inima. Alte emotii. Alt necunoscut.

Astazi am o zi buna. Scriu din prisma celor care pur si simplu s-au trezit , si fara vre-un motiv anume, fara vre-o intamplare favorabila, simt ca au o zi buna.

Scriu pentru cei ce se bucura de ploaie.

Scriu pentru cei ce surprind amintirile inainte ca ele sa devina amintiri.

Scriu pentru cei ce cred in inocenta.

Scriu pentru cei  singuri.

Scriu pentru cei ce iau aminte la ce spune mintea lor in gandul ei.

Scriu pentru oamenii fericiti.

Scriu pentru cei ce invata din greselile altora.

Scriu pentru oamenii puternici care au curajul sa isi recunoasca greselile.

Scriu pentru  oamenii care iubesc.

Scriu pentru cei care sunt iubiti.

Scriu pentr cei carora le pasa.

Scriu pentru  cei care admit ca nu sunt perfecti.

Scriu pentru bucuria zilelor frumoase.

Scriu pentru ce-I  pe care i-am ranit.

Scriu pentru a-mi cere iertare.

Scriu pentru cei ce sunt departe.

Scriu pentru ca suntem liberi.

Scriu pentru  cei carora le e dor si-i doare.

Scriu pentru cei care mai rostesc “te iubesc”.

Scriu pentru oamenii hotarati.

Scriu pentru cei care sunt prezenti.

Scriu pentru anul acesta care ne-a ranit sau ne-a fericit.

Scriu de ramas bun 2011.

Scriu o noua fila. Scriem un nou an. Scriem o noua poveste. Scriu pentru voi.

Scriu pentru voi astfel: Bucurati-va si de ploaie.Traiti-va clipa inainte ca ea sa devina amintire. Mai sperati la sinceritate si inocenta. Daca va simtiti singuri.. sunt aici! Luati aminte la ganduri! Fiti fericiti! Invatati din greseli. Cautati sa fiti puternici. Iubiti si lasati iubirea sa va gaseasca! Spuneti ca va pasa; sunt suflete care doresc sa auda asta! Fiti siguri ca nimeni nu-I perfect!  Pastrati amintirea zilelor frumoase! Pansati rani prin nerepetarea greselilor care le-au produs!  Spuneti: Iarta-ma!  Apropiati-va oamenii pierduti in departarea zilelor. Fiti responsabili in libertate.  Dor si doare? Timpul vindeca! Spuneti “te iubesc” prin fapte! Invatati sa va asumati ce ati hotarat! Fiti prezenti in clipa de fata, pentru ca majoritatea lucrurilor importante se intampla in absenta voastra daca nu sunteti acolo. 2012 ne asteapta.  Adio 2011, dar ramai cu bine (in amintire).  Incepem un an nou.  Directia, e mai importanta decat viteza. Incotro va indreptati privirea in 2012? Ce anume va face fericiti? Gasiti acel lucru si pretuiti-l.

A mai trecut o cotitura,                                                                                                                                                                                                                                           Si-am mai legat in vremi un  nod,                                                                                                                                                                                                                     Am mai inchis n-apoi o poarta,                                                                                                                                                                                                                                                             Si-am mai trecut peste un pod.                                                                                                                                                                                                                           S-a-ntors clepsidra vremii iarasi,                                                                                                                                                                                                              Stam la un prag de vremuri noi,                                                                                                                                                                                                            dar cine stie-n calendare daca mai sunt si alte foi?

Un an nou, suportabil, daca nu fericit!  Cu multa dragoste, L.

Portret

Era una dintre cele mai frumoase margele de pe colierul anului.  Era in noembrie.Luni.                                      Era ziua ei si nici macar nu-I pasa. Era singura, dar nu trista, nu bea bauturi tari, nu radea gros, nu avea barbat si nu credea in el, dar credea ca s-ar  putea sa vina. Odata si odata.  Privea pe fereastra si parca nu cunostea pe nimeni, desi statea acolo de mai bine de 20 de ani. Douazeci de ani si 2 zile chiar.  Alaturi ii statea orhideea primita in dar de la mama ei.  Ii era draga. Poate pentru ca era una din putinele flori ce le primise in ultimii ani.   Se simtea ciudat, era incordata si oarecum curioasa.  De obicei persoanele de la care se astepta sa primeasca felicitari pentru ca a mai imbatranit cu un an, uitau. A invatat sa traiasca fara asteptari.   Se intreba adesea daca sta in orasul potrivit, daca nu s-a nascut cumva prea tarziu, pentru ca deseori simtea ca nu i se potriveste nici muzica zilelor, nici decorul ,  nici macar valorile timpului in care traia. Visa sa ajunga departe. Nu avea in schimb decat inima pustiita de multe ori, dar nu pustie, intrebari de pus, ani de parcurs, munti de urcat.  Nu avea bani, nu se intalnise inca cu dragostea; o daruise dar schimbul nu fusese atins, nu mai avea nici vise…prea multe, uitase sa zambeasca mai des,  dar iubea viata. Se intreba adesea “de ce”.   Avea multe defecte de care era constienta,   isi recunostea greselile si daca o intrebai ce iubeste mai mult, iti raspundea cu privirea pierduta in gol: libertatea.  Aproape la fel de mult ca ciocolata neagra.   Isi cantarea vorbele, medita mult, adora noptie cu stele, se regasea in muzica, era dura cu ea insasi, se autodisciplina.  Era dealtfel un bun ascultator, si cauta sa isi controleze mania deoarece traia dupa principiul: ceea ce te infurie, te controleaza.

Pe parcursul vietii avusese parte de mici bucurii, dar si de tristeti amare, invatase sa fie manierata, era atenta la amanunte, la gesturi,  nu se multumea cu putin, era perfectionista si inca se straduia sa citeasca caracterul unui om din ochii lui. Iubea parfumurile si considera ca pana si un parfum poate dezgoli faramituri de personalitate ascunse sub chip. Era ambitioasa, de nestapanit, salbatica in interior , calda pe dinafara. Isi cunostea limitele, isi asuma riscuri, nu-I placea scena, prefera culisele, cauta sa se cunoasca. Isi facea greu prieteni, dar pe termen lung;  ii pretuia si era acolo intotdeauna pentru ei.  De o vreme incoace renuntase la singurul ei viciu: guma de mestecat. In schimb, pentru consolare, il inlocuise cu altul. Nu credea in viitor, se straduia sa traiasca in prezent, si isi inchisese trecutul intr-o cutiuta la care nu apela decat ca sa retraiasca amintirile frumoase. Cand vorbea despre ea, rar, dar vorbea, obisnuia sa spuna ca este realista , desi visa cu ochii deschisi; cauta sa nu se supraestimeze in nici un chip , si era in asentimentul spuselor lui Constantin Noica: “ Cand ma lauda cineva, ma cuprinde panica: daca ar afla tot ce nu stiu, tot ce nu sunt? Cand ma condamna ma simt linistit: sunt totusi mai bun de atat! “ .  Nu era o frumusete, dar avea ochi calzi de culoarea dunarii, gene lungi rimelate , fata ii era incadrata de un par lung ingrijit, buze frumoase, dintii ca niste piese asezate perfect.  Stateam rar de vorba,  asta pentru ca ne intalneam rar, la rascruci de drumuri;  cautam raspunsuri impreuna , obisnuiam sa savuram cate o cafea tare cu o lingurita de zahar si frisca la un pahar de vorba, faceam apoi plimbari lungi , depanam amintiri. Ma cunostea doar atat cat sa imi arunce o privire si sa-mi spuna despre ce e vorba. Nu-mi era nici mama, nici sora, dar pastram o prietenie stransa, uneori legata in cuvinte, alteori in taceri, dar intotdeauna insotita de clipe pretioase.  Avea umor, si asta poate ca pe undeva completa micile lipsuri pe care incerca sa le imbrace intr-o coperta – complice. Defecte frumoase, daca vreti. Iubea oamenii si isi facuse o placere din a-I privi din umbra, de aproape, de a-I intelege, de a le gasi scuze, de a-I accepta, de a le da atentie, de a-I face sa se simta importanti.

Cauta frumosul in urat, binele in tot raul, intelegerea in tot haosul, dragostea in ura. Uneori cuvintele nu-I spuneau nimic, o lasau rece; se vroia in schimb coplesita de fapte. Era adesea uimita de ceea ce pot trada ochii. Cuvintele pot mintii, ochii niciodata.  Obisnuia sa spuna: “Da-I omului toata libertatea sa-l cunosti. Nu il constrange!”- si avea atata dreptate. Era inca tanara, dar inteleapta, se dedica, iubea cu tot sufletul, colora viata celor din jur, deborda de energie.

Nu-I placea sa se vorbeasca despre ea. Nici macar de bine.  In schimb, mi-am permis eu sa o desenez in cateva cuvinte.

Pe final, lansez intrebarea ei preferata (adresata in genere necunoscutilor pentru ca probabilitatea ca ei sa fie mai sinceri decat apropiatii e mai mult mai mare) : SO, WHAT ‘S YOUR BIGGEST LIFE REGRET? ( nr.tr: care e regretul vietii tale?)

Simtiti-va liberi sa (va) raspundeti si voi provocarii. Si invatati din trecut , invatati din greselile altora, pentru ca istoria sa nu se repete si sa nu ajungeti sa traiti o viata regretata!

Cu drag, L.

Despre noi…

In  fiecare zi, fiecare dintre noi experimentam.  Experimentam frica, indoiala, grija, frumusetea, zambetul, suferinta; din toate cate putin.

Avem parte de lucruri alese, de lucruri neasteptate, de lucruri oarecum inevitabile.  In fiecare zi e alta poveste. Alt inceput. Alt cuprins. Alt final!

E vorba de diversitate, de reactie. Ciudat e insa faptul ca nu suntem marcati, impresionati de nimic.  Suntem reci si plati si epuizati si obositi de propria poveste, de sirul gandurilor si-al intamplarilor, dezamagiti si singuri, neimpliniti si revoltati. Traim in propria cochilie , egoisti si goi, ne-am vrea adesea singuri pe lume, daca se poate neatinsi, nederanjati.

Ati privit vreodata dimineata  ochii tristi, privirile pierdute, inimile pustii,  trupul incordat si obosit,  picioarele alergande, mainile muncite, grija care se zbate inchisa in inchisorile  multor suflete poate de ani intregi?

Ati privit fetele trecatorilor? V-ati intrebat vreodata ca poate nu sunteti singurii? Poate nu sunteti singurii care dau piept cu viata zi de zi,  singurii care incearca sa-si mangaie sufletul ranit ca un soldat care se intoarce de pe front si nu il mai asteapta nimeni pentru ca nimeni nu mai stie daca e in viata, singurii care au mai gasit putere sa isi panseze ranile cu amintirile zilelor senine, singurii care isi mai deschid bratele a dragoste si regasire chiar daca cercul bratelor supravietuitorilor lumii s-au inchis si nu mai accepta si nu mai asteapta glontul suferintei in piept, si nu mai gasesc loc pentru dragoste, poate unul din putinii sustinatori ai sperantei. Te-ai gandit ca la fel ca tine mai lupta multi? Si pentru a le sti povestea nu e nevoie nici de stilou , nici de hartie, nici de cuvinte, pentru ca o citesti in ochii lor. Cum? Privintu-i!

Oprestete o clipa din a  privi doar viata ta, care stiu, ti se pare nespus de nedreapta, si indreapta-ti privirea spre celalalte personaje, macar pentru o clipa, si arata ca iti pasa, si incearca sa le afli povestea.  Ai face schimbul cu pergamentul vietii lor? Poate pergamentul scris , poate nescris al unei zile de maine care nu o mai asteapta si nu o mai doreste nimeni.  Poate e vorba de povestea tristetii, de povestea  singuratatii, povestea aurolacului, povestea strazii. Ai face schimbul?                                                                                                                 Incearca sa daruiesti dragoste, sa inviti in inima  persoane fara a le cere chirie , fara a avea asteptari.  Fara plati in avans!

Sper ca ati fost destul de inspirati sa nu va comparati cu cei superiori voua, pentru ca nu despre asta este vorba.

Incetati sa va mai plangeti de viata  asta pentru ca e doar una si unica pe care o aveti, deveniti responsabili si asumati-va faptele, ajutati, priviti, iubiti, daruiti, sacrificati .

Nu intentionez sa plictisesc pe nimeni, si nici nu daruiesc lectii de viata nimanui, doar impartasesc cu voi ganduri adunate de-alungul calatoriei…

Sa fiti iubiti, L.

18 octombrie.

18 octombrie 2011. Tramvaiul 6. Dimineata rece de toamna. E marti si asta nu inseamna nimic pentru unii, sau poate prea putin pentru altii. O zi banala, o zi importanta. Oameni neinsemnati, oameni importanti. Unii zambesc , altii au desenata tristetea pe chip. Batrani si copii. Parfumuri scumpe, mirosuri grele. Maini ingrijite, maini murdare. Scaune ocupate, scaune goale. Usi inchise, usi deschise.  Buzunare pline, buzunare goale.  Stomacuri pline,  inimi flamande. Ochi senini, ochi goi. Farmec si dispret.  Glasuri grave, glasuri stinse. Categorii sociale. Toate astea fac parte oarecum  din tramvaiul 6. Nu ma intrebati unde merge acest tramvai. Am urcat in el doar pentru ca opreste in statia unde cobor eu de obicei. 18 octombrie.  Tablou fara culoare  pentu unii,  zi de glorie pentru altii. Paradox. Necunoscut.                                                                                                                                                                                                                                                         In fata mea se afla femeia  singura , cu privirea pierduta in gol, cu ganduri contrare care sunt tradate oarecum  de expresia fetei ei, cu un par castaniu – care ii incadreaza fata ingrijorata – deranjat  dar curat,  ochi negrii pronuntati, maini neingrijite, haine largi si rupte,  suflet pustiu, dar  poarta cu ea  doua suflete neastamparate care canta alternativ un  cantec al pacii – neinteles de nimeni  pentru ca ii lipsesc cuvintele –  in  toata agitatia, sau mai bine spus in pofida agitatiei si privirilor aruncate ale calatorilor dispretuitor: copiii ei!

Sunt atentionati din timp in timp de femeie sa taca, sub amenintarea cuvintelor: Nu mai primiti bomboane.  Dupa care se lasa tacerea…se rupe armonia. Ramane zgomotul!

Acesta e peisajul de care m-am lovit azi dimineata in drum spre serviciu.

Afara dimineata e rece. Mai rece ca sufletele trecatorilor; sutele de suflete ingrijorate si grabite, suflete care plang sau zambesc, care se intreaba, care au gasit deja raspunsul, … , suflete!!!

Soarele a mai gasit curaj sa se arate pe cer, la fel ca noi care mai gasim curaj prin sertarele sufletului prafuite sa luptam, sa incercam, sa ne dorim, sa visam, sa aplicam vise, sa reusim, sa aducem  zambete,  sa nu ne oprim , in ciuda anotimpurilor vietii.

In minte imi suna versurile melodiei “Man in the mirror” . Pe undeva as vrea ca acest tramvai sa nu se mai opreasca in statii si sa pluteasca undeva departe, in trecut, in copilarie , acompaniat de cantecul nestiut de nimeni dar relaxat al micutilor, sa ne tina pe toti pe tonul amintirii copilariei care nu se ingrijoreaza nici macar de ziua in curs, cu atat mai mult de cea de maine; care stie sa cante  chiar si atunci cand nu are conditia perfecta.

Mi-au ramas imprimati in memorie niste ochi verzi, senini,  o fata murdara, niste haine subtiri, niste maini micute, o caciulita scamosata, niste ciorapei rupti si slapi in picioare.  A, si o inimuta care canta! Temperatura de afara? 5 grade. Temperatura inimii? 100 grade. E  cald in inima!

Un tablou mai perfect? Ma tem ca se prea poate sa nu se fi desenat in  18 octombrie 2011.

Nu stiu care ne e reteta , unde ne este remediul, dar stiu in schimb ca nu ce ai te face fericit. Te face fericit ceea ce esti! Fii model!

Canta….: “ If you wanna make the world a better place, take a look at yourself and make that change!”

Cu dragoste , L.

http://www.youtube.com/watch?v=zOoRBrfI43s

De prin calatorie (1)…

Am fost întrebată de câteva persoane de ce m-am oprit, de ce nu mai scriu, de ce renunț la acest blog..contează? Nu. Important e că după o perioadă destul de lungî am revenit!  Am fost dezamagită profund de unele lucruri care numai avântul de a scrie nu mi l-au dat, ba m-ai mult m-au determinat să mă gândesc să nu mai scriu curând. Dar, niciodată să nu spui niciodată. Am calculat și recalculat, am cântărit, si am ajuns la concluzia că nu merită să mă mai opresc în lucruri sau persoane care dacă ar putea te-ar pune jos. Asa că încet, încet doresc să-mi reiau activitatea,  ca un bolnav care intră in covalescenta, si incerc să merg mai departe..

Stau de cateva zile si privesc in jurul meu, si observ anumite lucruri care deseori mă întristeaza, uneori mă distrează, alteori imi dau de gândit. Florile din vaza de sticlă mată, care acum câteva zile erau proaspete ca o zi de primavară, si-au desfacut petalele, au intins parcă aripile, s-au pregatit de zbor, si cum orice zbor sfarseste, au murit. Pe strazi miroase iar a fum, a toamnă, a frig, a îngrijorare, si dacă privesti dimineața, vezi doar niste umbre care aleargă încoace si încolo pentru o pâine mai „alba”, pentru o zi de mâine mai linistită; mult zgomot pentru nimic!    Lampa pe care am reconditionat-o ieri, vopsind-o in culori si nuante mai clade si mai triste, pentru că era prea albastră pentru gustul meu, arată de parca a venit din razboi, dar cine vine din razboi inseamna ca a trecut de el, l-a biruit. Nu vă ganditi la ce e mai rau, lampa e mai trista, doar că, si mai frumoasă! Nu demult ma plangeam cuiva, desi nu fac asta in general, ca sunt obosita. Mi s-a spus pe un ton serios sa ma pensionez. Am zambit. Am hotarat sa nu ma mai plang (nici rar). E har ca am avut cum sa obosesc, pentru ca asta inseamna ca am putut sa merg, sau sa rezolv lucruri care ma solicitau, deci inseamna ca am avut sanatate, si mai mult decat obosita, ar fi trebuit sa fiu recunoscatoare.E greu sa fi recunoscator intr-o lume care crede ca totul i se cuvine. Dar asta e alta poveste, o vom aborda altadata.Va invit(din nou) sa calatorim impreuna, sa dezbatem impreuna, sa radem impreuna, caci  timpul se scurge printre degete, lucurile se uzeaza, oamenii  imbatranesc , mor..  Cât despre mine, pentru ca de ceva timp nu v-am mai spus nimic,  eu:             

                                                                                                                                                                                                                                                                                As vrea să fiu ce azi n-am fost                                  
În ziua mea pierdută:
Înţelegînd al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămîn în luptă.

Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie:
Mergînd prin viaţă spre apus,
Să nu mă las de valuri dus,
Şi să mă `nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricînd
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinînd,
Dar şi de cei căzuţi din rînd,
Rămaşi în urmă, sîngerînd,
Răniţi fără de nume.

Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna,
Că din al mîntuirii ceas
Secunde doar au mai rămas.
Iar cei de azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Şi aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare!
Şi strălucind în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva,
Şi să mă-ntorc în soare.

Cu drag, dirigintei mele…

Iata ca m-am hotarat sa postez din nou pe blog, am sa va povestesc mai multe data viitoare. Acest post este dedicat fostei mele diriginte , doamna Marieta Boros..

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu drag, dirigintei mele…

   Mă gândesc de ceva timp să vă scriu, şi astăzi am găsit că e o zi potrivită şi mai puţin aglomerată!    Încep prin a vă mulţumi pentru sprijinul şi atenţia dumneavoastră pe care aţi arătat-o faţă de noi pe parcursul anului în care ne-aţi fost dirigintă. Pentru mine personal, aţi fost un exemplu pe care nu pot să îl uit! Am avut atât de multe lucruri de învăţat de la dumneavoastră, v-am admirat cumva în taină pentru toată energia, exigenţa, corectitudinea, şi personalitatea puternică de care aţi dat dovadă, pentru faptul că aţi vrut să ne cunoaşteţi, pentru faptul că aţi arătat că vă pasă, pentru că nu ne-aţi dat voie să îmbătrânim într-o bancă în care eram „condamnati” să stăm 7 ore pe zi, şi pentru că ne-aţi suportat ifosele de adolescenţi necopţi, şi acri, uneori obraznici, alteori „prea”destepti pentru secolul acesta, şi prea grăbiţi, nu ştim nici noi unde!   Am învăţat de la dumneavoastră să savurez fiecare clipă, pentru că dumneavoastră o gustaţi cu atâta intensitate astfel încât deseori îmi făceaţi poftă. Am învăţat de la dumneavoastră să nu spun niciodată „nu stiu”, pentru că asta anulează orice şansă de a avea succes; cum spuneaţi şi dumneavoastră în alte cuvinte: imposibilul nu e un cuvânt, e un motiv de a nu încerca.. . Am mai învăţat că acele ultime minute din ora care nu se mai sfârşeşte  sunt mai preţioase dacă nu stau să le număr în secundarul ceasului, mai ales că am avut în faţă o adevărată DOAMNĂ, de la care am învăţat într-un an cât nu au alţii de arătat într-o viaţă.  Îmi cer iertare pentru zilele în care poate mi-aţi părut imposibilă, deşi ştiam că tot dumneavoastră aveţi dreptate,  pentru dimineţile în care întârziam la orele dumneavoastră pentru că am pierdut mult,dar totuşi abia aşteptam să îmi povestească Patri ce aţi mai spus…,  va mulţumesc în schimb- fără nici cea mai mică urmă de ironie- pentru nota 8 la purtare, pentru ca  o merit din plin, şi mă bucur că cineva în sfârşit s-a ţinut de cuvânt cu lucrul acesta. Nu sunt un om rebel, şi nici nu mi-am propus vreodata să vă ţin piept, doar că poate am tendinţa să fiu independentă, şi nu întotdeauna reuşesc să mă supun tiparelor. Îmi place să aleg lucrurile pe care le fac, să le sortez, căci nu tot ce zboară se mănâncă, şi la fel , matematica sau alte ore nu s-au făcut înghiţite.. Şi, ca şi notă, nu orele dumneavoastră erau problema, ci pur şi simplu faptul că nu pot să stau prea mult într-un loc.. . Pentru mine aţi fost omul care a făcut diferenţa, aţi fost ca o gură de aer proaspăt în învăţământ, în sistem…                                  

Mi-a plăcut foarte mult să aud pe unde aţi mai călătorit, pentru că în acelaşi timp călătoream şi eu cu dumneavoastră, mi-au plăcut şi documentarele din sală 13 parcă, mi-au plăcut ieşirile în parc, la agenţia de mediu, şi toate au fost bune şi frumoase, dar iată că timpul a scuturat cuibul, toţi ne-am împrăştiat, si încă învăţam să zburăm pe propriile aripi, unii au reuşit, unii se zbat încă, alţii trebuie să dea cu „fundul” de pământ de câteva ori. Trece timpul, dar cât despre mine, am plecat la bord cu câteva lecţii de viaţă importante, necesare, lecţii pe care mi le voi aminti, şi caietul cu lecţiile acestea au pe copertă poza dumneavoastră, amprenta dumneavoastră! Sigur că poate v-am dezamăgit deseori prin comportamentul meu copilăresc, sigur că totul e acru înainte de a se coace, dar întotdeauna mi-a făcut plăcere să vă ştiu prin preajmă. Mi-a plăcut umorul dumneavoastră teribil de mult, am notat chiar câteva expresii pe care le foloseaţi,  precum: „referatul mi l-ai dat în a 10-a zi de la scriptura”, „statuile disperarii”, „pot să copiez? a, ai ghicit!NU!”, „curaj găină că te tai”…                                                                                                                                                                                                V-am studiat îndeaproape, pentru că am vrut să văd acea coloană vertebrală, care am crezut că nu mai există în ziua de azi, şi se pare că m-am înşelat. Exista, una dintre persoanele care o detin sunteti dumneavoastra! Îmi pare aşa de rău că timpul s-a scurs atât de repede, anul în care v-am avut ca dirigintă, şi mai mult decât atât, ca şi mentor,  a trecut ca un sunet, şi cântecul adolescenţei s-a terminat. Acum, vom da piept cu viaţa!                                                                                                                                                                                            Vă mulţumesc pentru lecţiile de viaţă, pentru energia dumneavoastră şi darurirea şi implicarea de care aţi dat dovadă, şi nu o luaţi ca pe o cascadă de complimente ieftine, sau gratuite, ci ca pe o pagină de apreciere a efortului de a fi fost diriginta mea. Sper să aud de dumneavoastră că tot energică şi suflet tânăr sunteţi, la fel ca şi acum, şi ştiu că mulţi vor fi în urma dumneavoastră impresionaţi de felul minunat în care savuraţi viaţa! 

Cu mult, mult drag, o fostă elevă,                    

 Nedelcu Lorena

Sfarsit!

Din motive obiective, si bine intemeiate, nu voi mai posta pe blog de astazi, acesta a fost ultimul post! Blogg-ul a avut o viata scurta, dar c’est la vie! Va multumesc pentru comentarii si vizite, si va doresc tuturor o calatorie placuta prin viata!

10 lucruri care imi plac…

 

Am gasit provocarea pe A.dama www.adamaica.wordpress.com  , am postat raspunsurile si acolo, dar iata ca si aici:) E un lucru interesant. Urmeaza si partea a II-a : 10 lucruri care imi displac!  Pana atunci, va astept sa raspundeti si voi la provocare printr-un comment, bineinteles, care doreste;)

10 lucruri care imi plac:

1. Sa calatoresc (in general, dar si cu avionul )
2. Inghetata Mc Flurry (de la McDonalds)
3. Primavara
4. Ploile de vara
5. Sa inot
6. Sa iubesc!
7. Imi plac lucrurile care sunt obtinute prin munca;;)
8. Imi place sa merg pe jos (nu folosesc mijloacele de transport decat atunci cand e frig tare, sau ma grabesc)
9. Sa citesc
10. Ficatul de pui, pepenele rosu:d

Ps.  Orice incerci gandeste-te unde ajungi!

Chiar dacă…

 „Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în DOMNUL, mă voi bucura în DUMNEZEUL mântuirii mele” (Habacuc 3:17-18)

 

Prea puţin se mai respiră BUCURIE… Am pierdut bucuria pe drum, de cele mai multe ori am ales să vedem partea goală, fără conţinut a paharului, şi ne-am aruncat în scaieţii amărăciunii, ai invidiei, a urii, a grijilor, fără să realizăm că plaiul cu flori era în partea cealaltă, era de partea celor care nu s-au împiedicat de probleme, ci au păşit peste ele , de partea celor care şi-au luat ca aripi credinţa, şi ca şi ghid, speranţa! Suntem crispaţi, încruntaţi, şi deseori irascibili, nu mai ştim să ne bucurăm de cele mai mici lucruri ale vieţii , uitând că defapt ele fac viaţa atât de extraordinară. Nu vom putea toţi face lucruri mari, dar le putem face pe cele mici cu mare dragoste.  Cu siguranţă nu putem fi toţi eroi, căci cineva trebuie să stea pe margine să aplaude..Bucuria nu e doar un atribut al tinereţii, bucuria e bucurie în orice anotimp al vieţii. Desigur că nu vom avea aceleaşi bucuri la bătrâneţe ca şi la tinereţe, dar vom avea bucurii; în mod diferit. Ieri am fost la o înmormântare, şi am văzut din nou că există un timp şi pentru plâns, există un timp şi pentru întristare, şi am realizat încă odată că dacă nu te bucuri la timp s-ar putea să nu mai reuşeşti să faci asta. Am văzut lacrimi, am văzut feţe triste, mohorâte, şi bătrânul timp a fost şi el în ton cu intristatii. A vărsat şi el nişte lacrimi împletite în ploaie, a plecat capul, a întors spatele durerii, şi s-a retras. Poate să inmormanteze pe altcineva. Daţi-mi voie să mă repet. Timpul nu aşteaptă, nu ţine cont de noi care nu ne bucurăm.  Noi alegm ce sădim în inima noastră; sădim bucurie?, vom culege flori, sădim întristare? vom culege mărăcini. Viaţa este o serie de alegeri. Dacă adesea se spune ‘esti ceea ce mananci’ în contextul nostru eu voi reformula ‘esti ceea ce alegi’. Nu contează ce ni se întâmplă în viaţă, contează cum ne raportăm situaţiei. Nimeni nu-şi va aminti cu drag de o întâmplare nefericită, de o faţă crispată, de o cană spartă din care se scurge bucuria. Să le oferim celor din jur ocazii de care să îşi aducă aminte cu drag. Să producem în jurul nostru bucurie. Cineva spunea ” zâmbesc mult, nu mă costă nimic”. Nici pe noi. Şi totuşi, nu lăsăm impresia că avem gânduri de schimbare. Să avem dar o bucurie independentă, nu una care depinde intotdeauna de ceva, ci o bucurie permanentă, detașată,și indiferent câtă îndurare va avea viața cu noi, indiferent de circumstanțe, ”chiar dacă”  viața nu va fi petrecerea la care ne așteptăm, chiar dacă va trebui să umplem găleți de lacrimi, chiar dacă  viața e o succesiune de lecții dureroase care trebuie trăite ca să poată fi învățate, chiar dacă..,noi tot ne vom bucura în Domnul nostru! Căci știm că tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte! Așadar, dacă am pierdut bucuria, mai există o şansă.. Priviţi-vă urma paşilor în vale şi regăsiţi bucuria, amintindu-vă pe care stradă aţi pierdut-o, la ce răscruce de drumuri, amintindu-vă unde aţi vândut-o şi pe ce preţ, sau dacă ea zace undeva ascunsă sub dărâmăturile vieţii, dacă moare într-un pahar fără apă, uitată undeva pe masa durerii, sau dacă pur şi simplu aţi lăsat-o în urmă şi s-a rătăcit, căutaţi bucuria, şi aduceţi-o înapoi, înapoi în sufletele voastre! 

Și dacă asta ar rămâne singura, și ultima bucurie, ar fi deajuns:  

„Să nu mă bucur Doamne că te-aud,
Că glasul Tău mi-ajunge la ureche?
Să nu mă rup de lume tot mai mult,
Chiar de-am rămâne-o singură pereche?”

 

 PS.  Aici, pe pământ, bucuria intră în inima sfinţilor; în cer, sfinţii vor intra în bucurie. 

Ronan Keating- I hope you dance (Sper sa te bucuri) :

  
  
   
 

Oboseala…

Zilele acestea am avut mai multe subiecte în plan și nu m-am putut hotarî despre ce să scriu. Așa că gândul mi s-a oprit totuși in dreptul unui subiect pe care eu il consider destul de important. Se numește oboseala. Suntem obosiți de lucurile care ne inconjoară, de aglomerație, de întrebări, de evenimente, de timpul care parcă s-a scurtat și ne constrânge, ne apasă, ne grăbește, ne îmbătrâneste, și pana la urmă ne și omoară!  Suntem o generație obosită, plictisită, imbatrânită, nimic nu pare să ne mai aducă mulțimire, și trecem prin viață ca lebăda prin apă, fără să învătăm nimic, fără a învăta lecțiile necesare, trecem, trecem, și iar trecem…Avem libertate, sănătate, tehnologie, proprietăți, resurse, avem de toate, și poate tocmai de aceea suntem atât de sleiți de puteri, atât de grăbiți, și fugim de viață așteptând întotdeauna altceva.. Când ne vom opri din goana aceasta, când ne vom face timp pentru lucrurile cu adevarat importante, vom conștientiza că am risipit ani, și probabil deaceea la moarte vom cerși clipe, și nu de dragul vieții, ci de dorul lucrurilor pe care nu le-am făcut la timp, de dorul persoanelor pe care nu le-am apropiat de noi mai mult, la timp, când încă le-am avut printre noi. Când vom ajunge la apusul vieții, va ramane întrebarea : am trăit? Marcelino Mendez Y Pelayo spunea : „ Ce păcat că mor când îmi rămâne atât de mult de citit! „.  Alții cu siguranță vom avea și alte regrete, mai mari, mai dureroase, care vor arde mai tare sufletul nostru, il vor strânge de durere.  Haideți să îmbătrânim la timp, să nu obosim înainte de vreme, căci avem atât de puțin timp să iubim, să ne bucurăm, să dăruim, să învătam să trăim frumos, să prețuim clipele, să cântăm! Să măturăm dar, toate obstacolele care stau în calea vieții, toate cioburile nopții de pe podea, dar împreună cu ele să nu ne măturăm și visul, visul de a rămâne veșnic tineri și neobosiți în sufletele noastre, veșnic copii cu responsabilități de adult acum, veșnic înfloriți! Oboseala pe care o lăsăm să pătrundă în viețile noastre, va duce la delăsare, și în final la moarte. Și cum un câine viu face mai mult decât un leu mort, să trăim dar cu voioșie,  și să ne odihnim cu bucurie în brațele lui Isus, și atunci vom fi cu adevărat odihniți, vom întineri iarăși ca vulturii, și vom fi gata să înfruntăm viața știind că Cineva veghează pașii sufletului nostru de călatori…

P.S Nu vă mulțumiți să plutiți, încercați să înotați ; darul de a pluti îl au numai lucrurile ușoare.

Multumire..

Cineva spunea ” Să fii mulţumit cu ceea ce ai, nu cu ceea ce eşti. ”  Prea de multe ori, noi suntem în sens invers, suntem mulţumiţi cu ceea ce suntem, şi nu cu ceea ce avem..Dacă ceva mi-a atras atenţia în această vreme, unul dintre lucruri a fost nemulţumirea. Nu ştim să fim mulţumitori. Mulţi dintre noi am trecut peste lecţia asta, deşi şi ea face parte din şcoala vieţii, şi ea trebuie învăţată odată şi-odată, şi fără ea, nu prea se poate. Sau, se poate, dar nu va fi o viaţă cântată în tonuri vesele, ci în unele minore. Mulţumirea face parte din cântecul scurt al fericirii, fără ea, sună fals. Credem că dacă deţinem lucruri, bani, proprietăţi sau avem, şi suntem , însemnăm  ceva, sau am şi ajuns în faţa porţii fericirii. Ei, nu e chiar aşa. Ioan Slavici, într-una din operele sale scria : „..căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Mulţumirea vine de mână cu liniştea, fac o pereche grozavă. Mulţumirea nu ne caracterizează în general. Nu ne naştem cu ea, o dobândim, o învăţam. Cel mai probabil este ca mulţumirea să nu sălăşluiască în aur, însă aurul în mulţumiri, da!  Câtă bucurie ar fi dacă am înceta să ne mai oprim în fericirea altuia ca într-o piedică,  ca într-o barieră şi să ne dezbrăcăm de judecăţi şi prejudecăţi, şi să primim toate lucrurile cu mulţumire, şi binele şi răul , şi bucuria şi necazul, şi zilele cu cântec şi zilele de jale,  ştiind că a fi mulţumit este lucrul care aduce un ospăţ necurmat în inimă.  Dacă nu am privi atât de mult la ce au alţii, dacă am căuta mai mult lucrurile de sus decât cele de jos, dacă ne-am opri măcar pentru o clipă din această goană nebună, din alergarea noastră după nimicuri, am realiza că pierdem mult pentru că nu ştim să ne mulţumim că avem nu puţin, şi mult prea mult, mai mult decât merităm! Era o vorbă când eram copil, şi primeam ceva şi nu eram mulţumită : nemulţumitului i se ia darul! Aşa că, atenţie sporită! 

Oldies but goldies..

Now, in the summer of life, sweetheart
You say you love me but
Gladly I give all my heart to you
Throbbing with ecstasy
But last night I saw, while a-dreaming,
 The future old and gray,
And I wondered if you’ll love me then, dear
Just as you do today?

Will you love me in December as you do in May?
Will you love me in the good old-fashioned way?
When my hair has all turned gray,
Will you kiss me then and say,
That you love me in December as you do in May?

You say the glow on my cheek, sweetheart
Is like the rose so sweet
But when the bloom of fair youth has flown
Then will our lips still meet?
When life’s setting sun fades away, dear,
And all is said and done,
Will you arms still entwine and caress me?
Will our hearts beat as one?

Will you love me in December as you do in May?
Will you love me in the good old-fashioned way?
When my hair has all turned gray,
Will you kiss me then and say,
That you love me in December as you do in May?

P.S  Love is like a lump of gold, hard to get, and hard to hold.

Romania…

 Ce păcat că nu se poate spune şi despre România că e Ţara tuturor posibilităţilor! Probabil că dacă cineva ar îndrăzni să spună asta, ar face o glumă bună care ar amuza, şi ar aduce multe multe zâmbete pe faţa multora.. Ei, până şi România merită o şansă, dar nu prea i-o oferă nimeni! Se spune adesea „Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul” . Adevărat. Dar dacă România nu ar oferi atâtea posibilităţi de a ne umple timpul, am deveni o ţară plictisită! Ei, de plictisit nu ne plictisim, dar obosim! Tocmai de aceea vom face reclamă dinţilor frumoşi, rezistenţi la stânci de tăcere, şi nu vom spune mai mult de atât despre „ţara noastră de glorie” . Deşi e greu pe-aici, ştim că orice şut în fund, e un pas înainte, deci, nu disperăm!  Cineva spunea ” Îmi iubesc ţara când nu mă uit la televizor, şi când nu merg pe stradă” . Şi eu!  Oricum, schimbarea în bine începe cu mine, cu tine! Ar fi frumos dacă fiecare în dreptul său, ar face „curăţenie”, fiecare în grădina lui, nu a vecinului, şi poate reuşim încet, încet să facem din această ţară, o ţară a frumosului, a moralităţii, şi nu în ultimul rând, ci chiar în primul rând, a creştinului român adevărat şi real, nu machiat şi fals şi ipocrit.  Şi chiar dacă lucrurile sunt cum sunt, ştim că speranţa moare ultima! Daţi-mi voie să sper! 
 

Despre tara de unde venim 

 

Hai sa vorbim
Despre tara de unde venim.
Eu vin din vara,
E o patrie fragila
Pe care orice frunza,
Cazând, o poate stinge,
Dar cerul e atât de greu de stele
C-atârnâ uneori pân’ la pamânt
Si daca te apropii – auzi cum iarba
Gâdila stelele râzând,
Si florile-s atât de multe
Ca te dor
Orbitele uscate ca de soare,
Si sori rotunzi atârna
Din fiecare pom;
De unde vin eu
Nu lipseste decât moartea,
„E-atâta fericire
C-aproape ca ti-e somn.”  (Ana Blandiana)

P.S   Desteapta-te romane, azi!

Asteptare…

Așteptarea…face parte din orarul vieții! E o materie ce trebuie invățată obligatoriu! Timpul este profesorul, care ne dă mai intâi examenul și apoi și lecția..Dar, așteptarea are ca rezultat biruința! Să ne bucurăm impreună de această poezie..

Triumful așteptării…

Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă!
El ştie că pe lume nimic zădarnic nu-i;
Că dincolo de truda şi jertfa clipei lui,
În taină, vremea ţese la sfânta biruinţă;
Că vuietele toate visează armonie,
Că… este o dreptate, şi… trebuie să vie!

Talazuri năvălească-l! vrăjmaşa lumii ură
Întunece-i viaţa în beznă de minciuni!
Copiii lui închidă-l în casa de nebuni!
Lovească-l orice mână! hulească-l orice gură!…
El simte cum îi creşte din inimă o floare
Cu-atât mai luminoasă, cu cât mai mult îl doare.

Te-ai întrebat vreodată din ce undire-nceată
De lacrimi tăinuite se naşte un izvor?
De mii de ani în piatră loveşte răbdător,
Strop după strop, s-o spargă… Drum greu a fost…
Dar… iată!
În valuri de lumină, chemat de dorul mării,
Un fluviu nou vesteşte Triumful Aşteptării.  (Alexandru Vlahuță)

De amintit : Totul vine la vremea potrivită pentru cel ce știe să aștepte!

De..rămas bun!

Gabriel García Márquez s-a retras din viața publică din motive de sănatate: cancer limfatic. Se pare că boala se agravase din ce în ce mai mult. A trimis o scrisoare de rămas bun prietenilor, cititorilor și admiratorilor lui, și datorită Internetului acum este difuzată.

Iți recomand s-o citești, intrucât acest scurt text scris de către unul dintre cei mai strălucitori latinoamericani din ultimii ani este mai mult decât mișcător.

„Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă și mi-ar dărui o bucatică de viață, probabil că n-a spune tot ceea ce gândesc, insă in mod categoric aș gândi tot ceea ce zic.

Aș da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.

Aș dormi mai puțin, dar aș visa mai mult, intelegând că pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge când ceilati se opresc, m-aș trezi când ceilalti dorm. Aș asculta când ceilalți vorbesc și cât m-aș bucura de o inghețată cu ciocolată!

Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatică de viață, m-aș imbraca foarte modest, m-aș intinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci și sufletul meu.

Aș grava ura mea pe ghiața și aș aștepta până soarele răsare. Aș picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, și un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aș oferi-o lunii. Aș uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simți durerea spinilor și sărutul incarnat al petalelor…

Dumnezeul meu, dacă aș avea o bucațica de viață… N-aș lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. Aș convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunandu-le ca sunt favoritii mei și aș trăi indrăgostit de dragoste.

Oamenilor le-aș demonstra cît se inșală crezând că nu se mai indragostesc cînd imbătrânesc, neștiind că imbătrânesc când nu se mai indrăgostesc! Unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa să invețe să zboare singur. Pe bătrâni i-aș invața că moartea nu vine cu bătrânețea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am invațat de la voi, oamenii… Am invățat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, insă fără să bage de seamă că adevarata fericire rezidă in felul de a-l escalada. Am invățat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuț, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.

Am invățat că un om are dreptul să se uite in jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le invăț de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o să fiu băgat in interiorul acelei cutii, inseamnă ca in mod nefericit, mor.

Spune intotdeauna ce simți și fă ceea ce gândești. Dacă aș știi că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aș imbrațișa foarte strâns și l-aș ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aș știi că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușa, ti-aș da o imbrățișare, un sărut și te-aș chema inapoi să-ți dau mai multe. Dacă aș știi că asta ar fi ultima oară cănd voi auzi vocea ta, aș inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și incă o dată până la infinit. Dacă aș știi că acestea ar fi ultimele minute in care te-aș vedea, aș spune „te iubesc” și nu mi-aș asuma, in mod prostesc, gândul că deja știi.
Poate că va exista ziua de mâine și poate că viața ne va da de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ți spun cât te iubesc.

Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânar sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai aștepta, fă-o azi, intrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, in mod sigur vei regreta ziua când nu ți-ai făcut timp pentru un surâs, o imbrătișare, un sărut și că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorință. Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine, ia-ți timp să le spui „imi pare rău”, „iartă-mă”, „te rog” și toate cuvintele de dragoste pe care le știi.

Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria și ințelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le oamenilor cât de importanți sunt pentru tine.”

P.S  Fiecare valoreaza atat cat iubeste!